P

Cu armata a fost iată cum, deloc uşoară şi cu efecte vizibile. Vorbesc de unitatea 01841 (ssst) Paraşutişti, Caracal.

Aveam un locotenent major, dar îl chema Mişulescu, cam ţigănos după culoarea pielii, început de burtă şi buzat ceva de groază pentru că era comandant de companie.
-Băăă! Ne-a luat în primire din prima zi, că n-avea mustaţă şi nasul îi era destul de turtit, din nări îi ieşeau smocuri de păr, iar capul îi părea rotunjor cu bărbie dublă. Băăă! Ne-a înfricoşat rău cu băă-l lui prelung. Dracul v-a luat sub comanda mea. Uitaţi de mămici şi tătici, aici faceţi armată nu bambilici, nu frecaţi leuşteanul, nu vă clăbuciţi în baie cu apă caldă că nu s-a inventat în regimentul de paraşutişti!
- Toa’le major...
Că eu am făcut armata la paraşutişti benevol, de frică să nu mă ia în altă parte, de unde era să ştiu că o să dau peste Mişulescu ăsta.
- Ce vrei, soldat, aici se cere permisiunea să vorbeşti cu un superior.
- Toaşu superior...
- Pe burtă, soldat!
- Nu pot că sunt prea gras, permiteţi să vă raportez...
- Cui, soldat?
- Lui tata, că mi-aţi ordonat să uit de tătici, iar tata mi-a spus că dacă am probleme să-i dau un telefon...
- Da cine e taică-tu?
- Primarul Craiovei, să trăiţi!
- Cum te cheamă?
- Chiţimia, să trăiţi!
- Chiţimiaaa, păi vezi, mă, că nu vorbeam cu tine, ci cu hoarda asta de soldaţi neinstruiţi. Drepţi, hoardă! Tu ai să fii locţiitorul meu, Chiţimia, dragule. Te fac comandant direct. Să-i menţionezi asta lui tac-tu când îl suni neapărat.
- Da, să trăiţi!
- Toaşu’ lemn major…
- Dar tu ce vrei? Tac-tu cine mai e?
- Prim secretar de partid pe judeţul Călăraşi, să trăiţi!
- Lasă, mă, nu trebuie să-mi spui să trăiţi, tu să traieşti, că eşti tânăr. Tu şi cu taca-tu. O să-ţi dau şi ţie un post de comandă, te separ eu de hoardă.
- Am înţeles!
Toaşu’ lemn major avea să mai afle că mai aveam un coleg, taică-său era şeful spitalului militar din Cluj. Şi încă un coleg, şeful securitaţii de frontieră cu Yugoslavia. Şi încă unul, directorul platformei chimice din Craiova. Şi încă unul, cu unchi general de armată. Aşa că, într-o lună, toa’ lemn major Mişulescu şi-a dat demisia de la compania noastra de piloşi. Că nu mai avea posturi de comandă pentru toată lumea şi, în plus, pentru că odată l-a scapat gura prin faţă. A zis:
- Să nu vă prind că mi-aduceţi sculament de la ţigăncile din cimitir care vă ademenesc pe 5 lei şi vă vând pe gratis boli de câteva sute. Şi să-mi umpleţi mie unitatea cu paduchi lăţoşi. Că aţi dat de dracu! Am primit permis special de la părinţii voştri. Dacă vă mănâncă, îmi spune-ţi, mai sunt şi alte metode să scapi de mâncărimi. Chiţimia!
- Ordonaţi, toaşu’ superior!
- Te mănâncă rău?
- Mă cam mănâncă, toaşu’
- Pleci acasă, în permisie!
Însă, înainte să plece acasă, Chiţimia a trecut pe la ţigăncile din cimitir, a luat sculamentul de la ele şi l-a cărat la logodnica lui secretă a cărui tată era membru de comitet central.
În locul lui Mişulescu a venit lemn majorul Ardeleanu, mult mai moale cu cine trebuia şi mai prea ciufut cu cei ca mine, cu părinţi trăgători la şaibă.

Problema cea mai spinoasa a mea a fost cu oltenii, care erau o treime din companie, că furau pe ce li se lipeau mâinile. Cum a dat iarna, mi-au şi disparut izmenele militare. Mă frecau pantalonii direct pe piele, ceva de groază.
- Nu mişcă nimeni în aliniament!
Strigau comandanţii de plutoane, dar eu trebuia să mă scarpin, că mă mâncau pantalonii pe pielea goală. Şi aşa mă căpătuiam cu 10 culcaturi minim la fiecare raport de dimineaţă.
La înviorare nu ieşeam nici atât, care înseamnă deloc, că mi se furaseră şi pijamalele. Până la spălător sau veceu, făceam nudism în toată regula.
Aveam o soldă de 60 de lei şi nici atât. Nici vorbă să-mi ajungă de ţigări cu toate că le fumam pe cele mai ieftine.
- Soldat DoDu!
- Da, să trăiţi!
- De ce n-ai centura, soldat?
- Mi-au furat-o oltenii ăstia, să trăiţi! Afurisiţii…
- Deseară dormi la arest.
Adică nu era destul că eram pagubaşul...
Iar păgubaşii ca mine se căpătuiau cu lucruri de care nu aveau nevoie. Mă refer la ciperca dintre degetele de la picioare pe care am luat-o eu în armată, pe gratis, de la un soldat necunoscut care mi-a schimbat ciorapii în toiul nopţii.
- Cine mi-a schimbat ciorapii? Am tunat eu cand am observat oroarea
- Eu nu, s-a disculpat soldatul care dormea în patul vecin, că eu nu fac găuri în călcâiele ciorapilor.
- De unde ştii că am o gaură în călcâi?
- Păi tocmai asta e, că nu ştiu, bună ghicitoare
- Nu cumva ai şi mâncărici printre degetele de la picioare, ca tata?
- Ba am, dar de unde ai aflat?
- Pentru că acum am şi eu, hoţule de ciorapi!
Aşa că l-am provocat la o bătaie în spălător, când făceam baia săptămânală unde nu puteai folosi obiecte cotondente că erai în pielea goală. Dar un săpun în cap tot am luat, unul din ăla, calup.
Ne înghesuiam 4o de soldaţi neinstriţi în baie, duşurile erau nişte capete de ţevi în tavan şi bineînţeles că trăgeam cu ochiul unul la altul pentru evaluarea armamentului din dotare.
Toată lumea îl invidia pe Marcel fiindca mergea cam împiedecat din cauza supra dotării, aşa că i-am şi scos vorbe şi, un soldat mai şmecher, a compus şi o ghicitoare. Iată: ce e moale şi atârnă până la glezna lui Marcel? Dar de ghicit n-a ghicit nimeni, decât cei care am fost la baia săptămânală cu el şi am văzut cu ochii noştri minunea.
Mie mi se pare că ghicitorile sunt făcute să nu le poţi ghici decât dacă eşti ghicitor, sau dacă ai voie să ghiceşti pe litere. Aşa că eu încep, la ghicitoarea cu Marcel. Încep cu prima literă. P…

Jurnal la zi

Mie nu-mi place partea cu mutatul nici să mă picuri cu ceară. Dar săptămâna trecută am făcut-o şi pe asta şi m-am deşelat tot. Dau şi o listă cu catrafuse, pentru curioşi.
Cel mai tare m-a cocoşat o cutie cu ceva în ea, abia puteai să o ridici de la pământ. Şi ca deşteptul, cu aia am început că era mică, nu părea ceva de capul ei.
Pe urmă m-a cocoşat un dulap de cărţi.
Pe urmă celălalt dulap de cărţi.
Pe urmă m-au cocoşat paturile cu saltelelele lor.
Pe urmă m-a cocoşat o cutie în care Sulfina a înghesuit de-ale bucătăriei.
- Ce Dumnezeu ai putut să pui în cutiile astea de mă cocoşează în ultimul hal?
- Ce ştii tu...
Pe urmă m-au cocoşat birourilele.
Pe urmă m-a cocoşat televizorul.
Pe urmă, după atâta cocoşeală, m-am deşelat tot, cărând o pungă goală.
Concluzia băiatului a fost că m-am moşnegit. De unde să mă moşnegesc, că încă sunt sprinten dacă nu e de cărat nimic.
Şi, pe deasupra, trebuie să mă mai obişnuiesc şi cu noua locuinţă. Noaptea, în loc să merg la baie, dau în dormitorul băiatului. Iar băiatul, cum stă, aşa, aţipit în faţa computerului, se sperie şi tresare
- Ce, ce-i?
- Nu-i nimic, nu ştii unde e buda?

PS

M-am apucat să scriu un bestseller. O să scriu despre un personaj super deştept. Nu ştiu dacă se poate ca personajul unei cărţi să fie mai deştept decât autorul cărţii, dar eu încerc. Am auzit că se poate cu condiţia să te dedublezi ca la carte. Eu o să vreau să mă dedublez ca la carte, să vedem ce părere are şi Sulfina. Vă ţin la curent.

Alta

Bineînţeles că încă nu mi-au instalat noul telefon şi nici cablu tv şi nici internet. Acuma fur de la vecini. Dar numai până una alta. La lucru am avut o zi proastă. Am pierdut două şuruburi şi le-am căutat de am nebunit. Până le-am găsit, am pierdut piuliţelele. După ce-am găsit şi piuliţelele am pierdut iară şuruburile. S-a nervat şeful şi mi-a dat alte şuruburi de la magazie.
- Şi nişte piuliţe, şefule
- Păi piuliţele nu le-ai găsit?
- Ba da, dar poate le pierd din nou.
Singur mi-am cobit.

Ultima şi gata

Am mai scris două rândurele la bestsellerul meu. În care personajul principal se încaieră la o bătaie cu un golan în faţa unui birt. Înjurături, chestii din astea. Golanul îi face o fentă personajului principal pe care mă gânedsc să-l cheme Ionucă, la care şi Ionucă parează lovitura şi îl înjură pe golan de mamă.

Lista cu scule dispărute de când am început serviciul în Edmonton:

- un liniar metalic de 12 inch
- două rulete in sistem metric şi imperial
- o cheie fixă de 7/16
- o pensetă de scos aşchii din degete
- o bucată de sfoară pentru legat de toate
- o cheie reglabilă veche de 12 inch cu mâner albastru
- două pixuri aproape noi
- două creioane (creioanele le-am găsit între timp dar fără vârfuri)
- manuşile de muncă
- un magnet mic de adunat piuliţe de pe jos

Vreau să spun că nu numai românii fură, fură şi canadienii. Acum m-am convins

Trei cărari

Odată, am vazut un sex, dar parcă n-aş da amănunte, că era o fată care mi l-a arătat în schimbul unei halbe de bere pe care i-am şi plătit-o în avans ca să mă lase în pace. Dar ţi-ai găsit…
- Dacă vrei, poţi să pui şi mâna, s-a oferit fata.
- Şi ce câştig dacă pun mâna?
- Nu ştiu, dar toţi bărbaţii vor să pună mâna…
- Poate pescarii, aia ştiu că pun mâna, ca să le miroase mâna a peşte, dar eu nu sunt pescar…
- Mata nu eşti pescar, mata eşti prea deştept să fii pescar.
Nu ştiu ce-a vrut să spună fata cu asta, dar până la urmă i-am pus mâna, că nimeni nu mă mai făcuse deştept până atunci, deşi era izbitor în ochi. Şi nici de atunci. Ma rog, cu fata nu ştiu ce s-a mai întâmplat, că după toată tărăşenia cu pusul mâinii, m-am îmbătat şi m-am dus acasă pe trei cărări. O cărare ducea la mama, una la fata aceea şi a treia cărare ducea la arest pentru comportament indecent în spatele unui stâlp de iluminat strada.

Despre păpuşi

Tata nu mi-a cumpărat niciodată jucării pe când eram copil pentru că tata, pe când eram copil, avea un dicton. Pe când eram copil nu ştiam ce înseamnă dicton, însă tot tata spunea mereu pe nerăsuflate:
- Jucăriile nu ţin de foame!
Ceea ce era, negreşit, o judecată proastă. Fiindcă există foame şi foame. Iar mie îmi era foame de jucării aşa cum şi tatei îi era foame de mama, care nu explic pe larg că e cu prostii, sau îi era foame de ţigările lui, sau de ţuica lui, iar altădată îi era foame de vecina noastră, care iar nu vreau să explic şi aşa mai departe.
Adică treaba cu vecina nu s-a terminat fără nici o urmare, că a auzit şi vecinul nostru, nenea Gyuri, şi pe loc a smuls un par din fasole cu care a venit la tata. Tata îl aştepta cu o lopată întreagă aşa că nenea Gyuri a dat-o cu salutul
- Servus, vecine
- Să trăieşti, Gyuri baci, ce mai e nou?
- Am auzit că are să plouă la noapte…
- Da, aşa am auzit şi eu. Dar ce faci cu parul ăla de fasole?
Nenea Gyuri a mai privit odată la lopata lui tata şi, puţin cam nervat, a încheiat
- Acum mă duc că mă aşteaptă muierea mea.
Poate de aia, într-o zi, umblând încoace şi-ncolo, am văzut o păpuşă într-o curte. Era chiar aproape de gard, iar pe stradă nu se vedea nimeni. Şi atunci repede mi-a trecut un gând tâlhăresc. Unul la drumul mare, nu orice gând. Va să zică, mi-am băgat mâna prin gard. Am apucat păpuşa de cap, numai că păpuşa era mai mare decât spărtura şi nu ştiu cum se face că şi mâna mi-a devenit deodată mai mare şi n-am mai reuşit să o scot afară. M-am chinuit cât m-am chinuit, dacă am văzut că nu se poate, m-am liniştit pe loc. Am şi aţipit şi am visat că partea de mână trecută de gard se umflase cât un dulap. Până m-a găsit tata după vreo două ore de când nu mai apăream de la joacă.
- Ce faci acolo? m-a întrebat tata.
- Mângâi păpuşa asta pe cap.
- Cu ce scop?
- Era cam tristă şi plângea, că cineva a aruncat-o peste gard. Cine a mai văzut un gard atât de neîngrijit?
- Nu cumva voiai s-o furi?
- Cum să o fur, că doar are capul mai mare decât gaura prin care mi-am băgat mâna şi nu mai pot să mi-o scot…
Care tata, când i-a tras un picior gardului, praf l-a făcut, apoi m-a luat în spinare şi fugi sănătos cu mine până acasă, fără oprire. A fost unul din rarele momente când tata a fost de partea mea şi nu a ursului. Şi asta din cauză de păpuşă. Mi-a explicat el mai târziu:
- Să te joci cu o păpuşă e un act bărbătesc, numai să fie una vie.
E drept ca n-am priceput mare lucru.
- O sa înţelegi tu mai târziu.
- Cam când?
- Ei când, când ţi-o veni vremea
Eu am tot aşteptat să vină vremea aia, însă nici tata nu mi-a lăsat vreun reper. Până la urmă, după nişte ani grei, m-am însurat fără nici o premeditare şi m-am iluminat pe loc. M-a năpădit brusc înţelegerea de care-mi povestise tata. Cam asta e. Acum gata, vorba lui nenea Gyuri, că mă strigă Sulfina, nevastă-mea, în dormitor la joacă.
- Vin, păpuşo!

7 doleanţe

Ieri am chiulit de la biserică, dar să nu se mai întâmple că popa ăsta e în stare să mă spurce în faţa credincioşilor de nu mă mai spală toată apa de pe râul nostru. Pe râul nostru îl cheamă Saskatchewan River. Fără nici o diacritică. Numai că nu pot să-l pronunţ oricât aş încerca, mai bine îi spun Bega. Că şi la dollarii canadieni, până nu demult, le spuneam lei, acum le spuni roni. Ajung eu şi la doleanţele mele. Săptămâna viitoare iarăşi chiulesc, o să se supere Părintele în ultimul hal, dar poate uită că am lipsit ieri şi o să se lege numai de duminica viitoare pentru care sunt motivat până-n dinţi dacă mă mut în alt apartament. Diferenţă la chirie. Oricum, mama o să-mi facă aceeaşi observaţie:
- Tot în chirie stai?
Iată şi doleanţele mele:
Întâia doleanţă sunt articolele pe care le-am citit ieri pe internet şi care în loc să-mi placă nu mi-au plăcut. Majoritatea erau scrise mărunţel şi înghesuit şi nici nu se mai terminau, eu nu înţeleg cum pot unii să scrie articole atât de interminabile şi să nu se plictisească. Eu aş face bătături la c…
A doua doleanţă se referă că vineri e Good Friday din cauză de Paşte catolic şi ar trebui să fie zi liberă, e trecută şi în calendar, aşa că şeful a venit azi şi ne-a ţinut o şendinţă fulger. Trebuie musai să mergem la lucru. Noi am încercat să schimbăm vorba, l-am întrebat cum şi-a petrecut weekend-ul, dacă s-a îmbătat ca porcul, dar n-a mers.
- Vineri, toată lumea la muncă! A, şi să nu uit, sâmbătă la fel!
Mai bine nu-l întrebam de weekend. Aşa că, din trei zile libere, rămânem cu una. Dacă ne ţinem gura şi nu mai întrebăm nimic. Iar eu în ziua aia trebuie să mă mut cu tot calabalâcul. Şi mi s-a adunat o grămadă de calabalâc.
A treia doleanţă am uitat-o de supărare.
A patra doleanţă a mea e că nu ştiu ce e Lamborghini ăsta de care îmi tot pomeneşte fiu-meu, poate mă nervez într-o zi şi cumpăr unul. Că doar nu poate să coste o avere. Poate economisesc de la bere vreo lună.
A cincea doleanţă: pe învăţătoarea mea o chema Bobleanţă.
A şasea doleanţă e în felul următor: dacă nu-mi măresc ăştia salariul cât vreau eu, o şterg un an de zile 500 de km mai la nord unde e un loc în care se câstigă banii cu lopata. Între 150 de mii şi 200 de mii de roni canadieni pe an. Locuinţă gratis, mâncare gratis, transport gratis. Cameră de baracă, mâncare la cazan, transportul cu camionul. Frig de te c…pe tine. Izmenele sunt şi ele gratis. Aşa că…
Ultima doleanţă n-are importanţă. Dacă mai visez odata cu Sophia Loren a zis Sulfina, nevastă-mea, că-mi taie. N-a zis ce, tocmai de aia sunt şi aşa speriat. La noi acum s-a încălzit şi e zăduf. Am ajuns, la amiaza, la plus 5, s-a topit o grămadă de zapadă. Se reface ea la noapte. Puteam sa merg şi la pescuit, că a ars soarele năprasnic, cum am spus, dar nu m-am dus pentru că ultima oară mi-am pierdut toate cârligele, plutele, plumbii şi toate nailoanele cu tot cu lada de scule. A venit un val şi mi-a luat-o de pe mal. M-am nervat degeaba că mi-a rămas băţul şi bobina. M-am dus acasă fără nici un peşte şi Sulfina m-a şi întrebat înainte să inventez eu vreo minciună credibilă.
- Ai prins un peşte?
- Am prins, am minţit eu cu neruşinare, la noroc.
- Şi unde e?
- Păi nu azi, altadată l-am prins.
- De aia te-am lăsat eu să pui mâna unde nu trebuie, ai zis ca azi prinzi un peşte dacă te las să pui mâna.
- Am prins, dar era prea mare şi mi-a înfăşcat lada cu scule şi m-a şi înjurat de mamă.
- Eu n-am mai auzit aşa ceva, ce peşte a fost?
- Cred că o roşioară.
- Roşioară sau caracudă?
- Roşioară! m-am grăbit să o asigur, Sulfina le spune caracude numai femeilor care umblă după bărbaţi să…ceva cu prostii.
Noroc că a început să ningă din senin şi a trebuit să intrăm în casă. Cineva m-a speriat că în Edmonton ninge şi vara în loc de ploaie. O să văd eu la vară că nu l-am crezut pe omul ăla. Dar Aurora Boreală s-a văzut, numai că nu eram eu pe fază. Asta iar ar fi o doleanţă de-a mea. Şi mai am şi altele, dar nu încep cu enumerarea de la început, aştept să dispară de la sine. Pe urmă mai văd eu.

Împrietenire

Eu aş vrea să fiu o revistă ca să mă răsfoiască lumea că tare-mi place să fiu atins de mâinile oamenilor cu delicateţe. Că pe mine dacă mă atinge un om cu atâta delicateţe, îmi vibrează ceva în creier şi mă împrietenesc cu omul acela pe loc din cauză de atingere delicată. Mai puţin cu tata, care mă atingea cam tare. Mă atingea de râmâneam lipit de perete sau plăcintă pe sub sub masă. Ori cu vreo coadă de lopată pe spate. Sau o cataramă peste ureche. E drept că eram mic şi aveam oasele fragile, însă elastice, până la urmă îşi reveneau.

Dar acuma tata a cam îmbătrânit şi atingerile sale sunt mai moi. Chiar domoale. Eu cred că e timpul să mă împrietenesc şi cu tata.

Despre cocăzari

Aşteptam poştaşul cu sufletul la gură, cu toată ruşinea o spun de care sunt capabil. Fiind ruşinos, aşteptam scrisori de la fete. De la băieţi nu aşteptam scrisori. Băieţii nu erau interesanţi, decât fetele erau interesante. Cu băieţii vorbeam la şcoală zgomotos tot felul de porcării nesărate, să mă audă fetele. Cu fetele nu vorbeam că eram timid, mai bine le scriam scrisorele. Asta se întâmpla mai târziu. Mai devreme, cel mult mă bateam cu ele, că altceva nu ştiam ce să fac. Le lăsam să mă pălmuiască, îmi plăceau atingerile lor. Măcar aşa...
Nu primeam răspunsuri la scrisori, că eram zevzec, dar le aşteptam şi speranţa că voi primi unul mă umplea de emoţii.
Uneori, îmi imaginam că am primit o scrisoare de la o fată necunoscută, frumoasă dar deşteaptă şi chiar citeam din imaginaţie. Mă încruntam, apoi mă înveseleam, apoi iar mă umpleam de emoţii la ceea ce-mi scria fata imaginată de mine.
Într-o altă zi, mi-am făcut curaj şi i-am scris Mioarei, dar nu prin poştă, i-am strecurat un biletel în uniformă când nu era atentă:
Dragă Mioara,
îmi place cum ţi-ai legat părul, te prinde şi te face mai atrăgătoare, semeni cu o coacază neagră. Îmi plac coacăzele negre. În plus, nu-mi pot dezlipi privirea de la ... Am semnat „anonim”.
Dimineaţa, la şcoală, Mioara ne scana pe băieţi, fioros. Pe mine nu, eu eram timid şi nu mă bănuia. S-a dus direct la Mirel. I-a spus-o de la obraz:
- Cocăzarule!
Mirel, care era cel mai făţos dintre băieţi, a ramas încremenit.
- Ce-i aia, cocăzar?
- Lasă că ştii tu!
- Tocmai
- Tocmai
- Adică habar n-am.
Urmatorul a fost Adrian. Adrian era mai înalt ca noi toţi, îţi suceai capul când vorbeai cu el. Şi era primul căruia îi dăduseră tuleii. Chiar se lăuda că se barbiereşte cu briciul lui taică-său. A făcut şi ăsta o mutră de-ţi venea să te pişi pe tine.
- Ce-i aia, cocăzar?
Aşa că i-am scris din nou Mioarei
Dragă Mioara,
vezi bine că nu eşti un bun detectiv. În primul rând pentru că nu ştii ce cauţi, în al doilea rând pentru că nu ştii unde.
“anonim”
Mioara era vedeta clasei. Frumoasă rău şi, culmea, cea mai bună la învăţătură. Dar şi plină de fumuri. Însă aşa plină de fumuri, toţi băieţii erau în limbă după ea. Eu nu, eu o iubeam în taină pe Nana. Cu şanse, pentru că de Nana nu-i plăcea la nimeni din cauza coşilor de pe faţă
Şi iar i-am strecurat Mioarei un bileţel în buzunarul uniformei. Cred că asta o nedumerea cel mai tare. Cum? Şi cine? Şi de ce? Şi când? După mai multe bileţele de acest fel, ajunsese să privească mereu în toate direcţiile. Poate poate.
Dragă Mioara,
degeaba încerci să afli. Sunt invizibil. Ieri, la ora de sport, te-am privit în timp ce alergai. Ai nişte picioare impecabile!
“anonim”
Până la urmă, Mioarei i-a venit ideea să scrie pe tablă în timpul pauzei. “Anonim, te detest, laşule. Arată-ţi mutra dacă eşti bărbat. Ai un sărut de la mine. Un minut pe numărate”.
S-a aşezat în bancă, tacticoasă, si ne-a urmărit pe fiecare în parte, în timp ce ne reîntorceam în clasă. Pe mine m-a exclus, ca deobicei, fiind invizibil. Ceea ce a fost spre norocul meu dacă tremuram ca varga de emoţie. Ceilalţi băieţi s-au aprins imediat, rost de pupături. Nu mai aveau răbdare până se termina ora de fizică. În pauza următoare s-au bulucit pe Mioara.
- Eu sunt anonim!
- Da? Care e conţinutul ultimei anonime?
Şi tot aşa până la ultimul.
În ultima pauză, Mioara a venit la mine.
- Bună, Dorian.
M-am emoţionat pe loc şi am roşit tot. N-am fost în stare să-i răspund, am dat numai din cap. Mioara m-a privit în ochi, cu toate că eu mă uitam undeva pe fereastră.
- Înţeleg, mi-a spus. Cu o voce atât de caldă de-mi venea să cad de pe picioarele mele. Tu eşti invizibilul Dorian. Am înţeles, însfârşit. Ce orbi sunt oamenii câteodată…M-a uluit cu propoziţia ei, parcă vorbea doamna de limba Franceză. Vrei să fii colegul meu de bancă?
Propunerea a venit ca o măciucă direct în moalele capului. Am reuşit, totuşi, să fac un semn afirmativ şi m-am aprins la faţă ca drapelul sovietic. Îmi vâjâiau şi urechile şi mi se părea că e prea cald. Poate era prea cald. Eram copleşit.. M-am mutat cu Mioara în bancă spre uluiala colegilor.
- Chiar îţi place tunsoarea mea nouă?
- Daa...adica da!
În fâstâceala care a urmat, neştiind ce să mai spun, i-am oferit, pur şi simplu, câteva coacăze negre pe care mama mi le pusese la pachet.
A fost una din cele mai fericite zile ale mele, ca şcolar. Am primit şi sărutul. Iar în final, m-am ales cu o poreclă pe care am purtat-o tot restul anului.
- Cocăzaruleee!

Zălud şi bezmetic

Eu cred că dacă eşti nebun, esti bolând. Iar dacă esti bolând e clar că eşti ţăcănit. Iar ţăcăniţii sunt nerozi, nerozii scrântiţi şi tot aşa, adică duşi cu pluta. Alienaţi, demenţi, sonaţi, smintiţi şi căpiaţi. Apucaţi. Până se ajunge la zălud şi bezmetic.

PS

Ba eu am auzit că dacă ai silicon la creier, începi să gândeşti nisipos şi te poţi transforma în clepsidră. Dar nu pe loc, ci în miliarde de ani, sub presiunea timpului şi a atmoseferei plus viteza luminii.
Oricum, fără implanturile siliconice, viaţa carbonică nu s-ar fi născut, evoluat nici atât. Carbonul fiind parazitul siliciului şi nu invers, cum cred gânditorii contemporani.
Siliciul şi silicaţii săi, au avantaje şi trăiri emoţionante alături de silicoane. Însă migrarea silicoanelor la artefacte carbonice, au provocat frământări interne şi au cutremurat întreagul edificiu silicic. Carbonul şi degeneraţii săi ( exceptând carburile şi carbonaţii) sunt creaţii parşive, bazate pe hibridizări sp3. Silicoanele şi le implantează discreţionar printre catene. Carbonul, desigur, hibridizat sp3.
Viitorul e ambiguu, aşa că propun să fim vigilenţi!

PS 2:
eu nu mă trag din romani, romanii se trag din mine, nu ştiu pe unde am citit asta aşa că dacă romanii vor să-şi bage degetul în gât şi să vomite pe la ospeţe, să vomite pe sandalele lor. Ei drăcie!Cred ca de aia i-au bătut romanii pe daci, că vomitau prin Dacia şi îi scârbeau pe bieţii daci.

PS 3:

Eu cred că p... e un cuvânt obscen.

Cum am prins eu râcă pe o petrochimistă

Am avut un gornist în armată, dar era din Galaţi, cânta din goarnă, el îi spunea trompetă. Trompetă nu era, trompeta are butoane, goarna lui n-avea decat ţeava pentru că-i lipseau butoanele fiindcă era de armată, iar ofiţerul de serviciu mereu ne urmărea dacă ieşim sau nu la inviorare după cântecul goarnei, iar cântecul se numea deşteptarea. Intra în dormitor şi răcnea ca în junglele din Bangladesh:
- Stârpiturilor!!!
- Noi nu eram stârpituri deloc, dar totuşi, ne speriam de ne căcam pe noi. Alţii! Eu nu, că mirosea cam tare, că la cantină ne dădea numai fasole din două în două zile. La prima apă, nu aşa.
- Atenţiune!
Săream ca potârnichile din pat, eu dormeam la etaj şi aterizam mereu în spatele celui de jos, îl cocoşeam adică.
- Afară, fuga marş!
Ne călcam în picioare şi ne dădeam cu nasu-n cur unu la altul. Aşa am prins râcă pe gornistul companiei şi pe urmă pe toţi gălăţenii. Şi pe urmă pe toţi ofiţerii şi pe toată armata română. Şi pe comandantul ei suprem care era însurat cu o scorpie de petrochimistă.