luni, 26 octombrie 2009

Ocazie


Azi, lumea rea și împielițată în care trăim și din care facem parte, am grijă ce vorbesc, a tăiat toți copacii din parcarea noastră. Vreo 80 de foioși, arțari de-ai noștri, cu care ne lăudăm pe toate drapelele canadiene, iar am grijă ce vorbesc. Nu zic că erau falnici, dar erau copaci. Aveau și frunze! Drapele multiple, am grijă ce vorbesc. Cum se poate ca primăria să avizeze așa un măcel? Când, pentru un singur copac, dacă-l ai în grădina ta, yardul tău, și vrei sa-l tai îți trebuie nu știu cîte avize. Doar nu suntem în România, țara tuturor posibilităților. Ci în Canada, țara tuturor resurselor, pentru că am grijă ce vorbesc.
Managerul clădirii, un red neck ordinar, aoleu, ar trebui să am grijă ce vorbesc, ne-a anunțat cu o săptămână înainte să ne mutăm autoturismele să nu ni le facă praf. Ne-a furișat o hârtie pe sub ușă pe care scria că va fi zi de curățenie, nicidecum de exterminare și genocid ecologic. Că nu mă mai pot abține. De-acum, planeta o să aibe câțiva metri cubi de oxigen mai puțin. Au adus și o mașinărie, cum cădea copacul cum îl băgau în mașinărie și-l măcinau. La capătul ei ieșea rumegușul vesel direct într-o basculantă. Mai un pic și-l scoteau dulăpior. Il consider un act terorist, de data asta chiar nu m-am abținut, cuvântul ăsta va intra direct în vizorul celor de la FBI care-mi vor traduce pe loc articolul și voi fi, o vreme, rezident pe listele lor de degenerați mintali, dacă tot mă vor citi și nu-mi pot ține gura.
Am rămas cu butucii și rădăcinile. Întrebarea e de ce le-au picat managerilor pata pe copaci? Poate că nu din cauza frunzelor și a costurilor liberalizate legate de curățenia acestora. O economisire ridicolă de câteva mii de dollari pe an... În lipsa unui răspuns, cu toate că nu m-am interesat niciunde, m-am căpătuit cu altă întrebare. Unde o să-mi duc eu autoturismul pe timpul curățeniei fără să cheltui bani? Fiind într-o mică jenă financiară până la relansarea economiei. Am ales să merg la mall, unde te poți plimba gratis și mai e și aproape de unde locuiesc, deși știam că la mall nu scapă nimeni fără să cumpere ceva. Ți se lipesc mărfurile de mâini, de picioare, de buzunare mai ales. Ori de poșetă, să zică Sulfina. Adică să-mi dea dreptate.
Mi-am lăsat acasă portofelul, grijuliu, și mi-am luat doar permisul de conducere. Un fel de a-ți pune armura, iar eu mi-am pus armura. Cu coif cu tot. Războaiele sunt pentru bărbați, orice s-ar spune, așa cum cratițele sunt pentru femei, deși nu se mai spune, pentru că politic nu mai e corect. A afirma ca femeia e pentru coada cratiței, e discriminatoriu. A spune că bărbatul e pentru război, nu e. Du-te și repară gardul că ești bărbat, nu e discriminatoriu, doar du-te și spală copilul la cur că ești femeie. Mă ia gura, iarăși, pe dinainte.
La mall a fost aglomerație și după doi kilometri m-a prins oboseala, setea și foamea. M-am scobit în buzunare după mărunțiș. Am găsit de-un covrig si un pahar de apă. Apoi m-am așezat să mă odihnesc pe o băncuță, în fața unui magazin, întâmplător de îmbrăcăminte pentru bărbați. În vitrină reclamă mare. 50% reducere. Măi să fie. Deci dacă, aș lua o cravată de 20 de dollari, ceea ce era exclus, neavând portofelul cu mine, aș plăti, de fapt, zece. Până la urmă curiozitatea m-a împins înăuntru, ce putea să mi se întâmple, doar eram în armură.
Acasă, i-am povestit Sulfinei tărășenia.
- Și ce-ai cumpărat dacă ai fost la mall?
- Un costum.
- Ce costum?
- De haine, doar știi că n-am avut unul de când m-am însurat.
- Păi eu ți-am spus de atîtea ori să-ți iei unul, că te râde lumea dacă n-ai costum.
- Da, păi de aia m-am și dus... cu toate că un costum îți cumperi să-l îmbraci, nu ca să n-ajungi de râsul lumii.
- Dar cum ai reușit, văd că portofelul l-ai lăsat acasă.
- Ei, pe baza carnetului de conducere, plătesc mâine, când mă duc să-l probez.
- A fost ofertă?
- Da, de 50%, dar nu la costum.
- Dar la ce?
- La cămăși. N-am observat de la început, sub 50% scria cu niște litere mici, imposibil de citit cu ochiul liber. Așa că mi-am cumpărat și niște cămăși, ca să nu pierd ocazia

.

marți, 20 octombrie 2009

Deodată





aveam o trompetă când eram mic, lucioasă şi plină de butoane şi cântam
ţinându-mi de sete si alteori de foame
speriam
vrabiile, vecinii-i enervam
o trompetă pe care tata voia să mi-o rupă de cap, mamă-mamă
şi n-a reuşit, fiind o trompetă din alamă

cântam rezemat de mărul din fundul grădinii
mi se aşezau fluturii pe nas şi ciulinii
pe picioare îmi urcau furnicile
unde eşti, cristelniţa mă-tiii! (mă înjura tata)
ca atunci cand alergam câinii şi pisicile
cu lopata
mai lasă trompeta că ţi-o îndes dracului pe gât
mă ameninţa
cu arătătorul numaidecât

voiam sa-ti spun, de fapt voiam să te rog
nici nu ştiu cum am adus vorba de trompetă
poate că te doream în fiecare a doua noapte ca pe un drog
sau te visam ca pe o viaţă secretă
asta voiam, să te implor prin mai puţine cuvinte
de fapt, să nu dispari din viaţa mea ordinară şi neînsemnată
cenuşie mai ales asta voiam
deodată

luni, 19 octombrie 2009

Să râdem cu Doru Octavian Dumitru


Duminică seara am avut spectacol la sala mare a bisericii "Sfinții Constantin și Elena" din Edmonton, cu Doru Octavian Dumitru. O întreagă zăpăceală cu ora de începere. S-a vehiculat ba șase, la sfârșitul slujbei, ba șase jumate, în fițuica „Hello, Alberta”(organizatorii turneului albertan). La sosire am aflat că de fapt e șapte. Mulți au venit de la șase și, neavând ce face, au început să socializeze pe-afară, la fumat, sau la o sarma și un langoș. O vodcă sau o bere (norocoșii care nu trebuia să conducă). La șapte eram așezați cuminți pe scaune. Un tip scund și rotofei făcea kilometri pe scenă aranjând când una când alta. La un moment dat, încerca din răsputeri să configureze sistemul de sunet și mormăia enervant într-un microfon până ne-a exasperat pe toți, “testing testing, testing”. Până am început să strigăm și noi testing. Pe la șapte jumate ne-a anunțat că în câteva minute începe spectacolul. Amăgeală, a mai trecut o jumătate de oră. Însfârșit, a pornit banda muzicală, era să ne spargă timpanele, ne-am adunat pe scaune cu degetele în urechi, așa că artistul a pierdut aplauzele de intrare pe scenă. Același program, repetat aproape la indigo, cu cel de anul trecut. Deși, în aceeași fițuică din Calgary, ce se vrea a tuturor românilor din Alberta (scrisă fără diacritice) se anunța o noutate. „Glezne de rama”. Înțelege fiecare ce vrea, Rama, ramă, râmă. Ei, n-a fost să fie. Poate pentru că nu ne-am strâns decât 60 de plătitori și n-am meritat. Am înțeles că în Vancouver, cu o seară înainte, au fost chiar mai puțini, 40.
La nouă fără un sfert am beneficiat de o pauză până la nouă jumate. Ni s-au cam lungit urechile de așteptare. Iar pe la zece și un pic s-a terminat spectacolul și ne-am împrăștiat ca potârnichile pentru că luni, știe toată lumea...
Anul trecut, la același spectacol, am rămas câțiva alături de „one man show” la o masă cu sarmale și vin, să-l ascultăm. Întâmplări mai puțin hazlii, dar adevărate, chiar din viața personală sau din culisele vieții de comedian. Atunci, destul de îndrăzneț, i-am atras atenția că i-ar trebui un impresar și faptul că nu are un textier care să-i pună în valoare talentul interpretativ. Cu care e dotat în mod cert. Și am aflat că e propriul său impresar și că își scrie singur textele. Chiar de la el. Spus la modul destul de înțepat. Poate cu ceva îngâmfare. Însă fără motivații solide, din punctul meu de vedere. Doru Octavian Dumitru mizează pe subiecte preluate din repertoriul altora, adică din cel al comedienilor americani, adaptate nu totdeauna fericit la specificul românesc (vezi your mama is so fat...or so skiny, or is talking so much... plus trimiteri sexuale directe) și pe bancuri, unele vechi și perimate, pe care le lungește și le lungeșteee. Se știe că bancurile au un efect cu atât mai puternic cu cât sunt mai scurte. Și mai ales proaspete.
Ce-i reușește însă, e spontaneitatea și abilitatea de a improviza în dialogul cu spectatorii. Ce-i mai reușește sunt alunecările în umorul de o factură mai absurdă: pechinezul de sub care lipsea chinezul, fumând două pachete de țigări fără a împărți cu chinezul, pentru a se calma, stingând ultimul chiștoc cu piciorul de sub care lipsea chinezul... Și, desigur, mimica și jocul de scenă.
Una peste alta, spectatorii s-au destins, n-am văzut pe nimeni plângând și nici înjurând pentru întârzierea începerii spectacolului, ori pauza de trei sfert de oră dintre cele două reprize (cu toate că nu e profesional).
Toate biletele s-au vândut la intrare. Sugestia e că majoritatea am luat decizia de a veni la spectacol în ultimul moment.
În încheiere, referitor la întârzierea îceperii spectacolului și pentru faptul că s-a prezentat cu unul vechi contrar celor anunțate, aș spune doar atât, noi știm cine e Doru Octavian Dumitru. Și îl iubim. Însă și Doru Octavian Dumitru ar trebui să știe că, mulți sau puțini, spectatorii trebuie tratați, pe lângă talent, cu mai mult respect.
Succes în continuare!

.

luni, 12 octombrie 2009

Jurnal de duminică


Azi m-am evaporat de la slujbă tocmai când se pomeneau morții, ca de obicei, că atunci nu te vede nimeni, lumea e preocupată să clatine masa umflată de colaci, colivă, vin!! bunătăți adică. Coliva cu esență de rom!! Cacao, nucă și bombonici. Am clătinat și eu, odată, masa, mai cu nădejde, credeam că ceilalți din jurul meu nu sunt în stare, ocazie cu care coliva a ajuns fleașcă pe podea și bombonicile s-au împrăștiat prin toată biserica, ce să la mai aduni. Cine știe câți morți am supărat. Na, știu că n-am nicio scuză.

M-am furișat afară cu tot cu cheile de la mașina Sulfinei și dă-i bice la cel mai apropiat fast food unde m-am cinstit cu două gogoși, o cafea lungă și cu ziarul local. În ziar am citit pe sărite toate bârfele mai ales pe cea cu hoțul de bijuterii pe care l-au prins polițiștii tocmai în fața apartamentului jefuit.
- Mint, m-a asigurat un om de la masa vecină care trăgea cu ochiul la ce citesc eu. Uite, în ziarul meu scrie altceva.
Omul acela avea tot un ziar local, dar unul mai mare ca al meu. În care scria că hoțul și-a rupt gâtul sărind de la balcon să scape cu prada și-a murit pe loc.
- Iar în al meu, a spus un alt om, de la o altă masă, cu ziarul cel mai mare, scrie că păgubașul l-a ajutat să sară balconul, ca să încaseze asigurarea pe bijuterii.
- Da de unde, s-a băgat alt om, n-ați ascultat la radio? S-a anunțat azi dimineață, bijuteriile erau false, originalele au fost înlocuite și vândute clandestin de soția păgubașului cu mulți ani înainte. Iar banii i-a cheltuit cu amantul.
- Păi amantul era unul și-acelasi cu victima, ne-a informat omul de la cea mai îndepărtată masă din cafenea, se anunță chiar în acest moment la televizor.
- Până la urmă toți mint.
L-am privit cu toții, întrebători, pe vânzătorul de cafea care trăsese cu urechea la ce se discuta între mese.
- Victima sunt chiar eu.
- Hopa.
- Am fost băut în seara respectivă, ne-a povestit el, și am adormit sub balconul cu pricina. M-a trezit un ofițer de poliție și m-a legitimat. N-am avut niciun act la mine. Ori le-am pierdut, ori mi le-a furat cineva în timul somnului. Portofelul, lanțul de la gât și inelul. Mi-au dat drumul după ce am clarificat problema identității.
Brusc, vânzătorul ne-a devenit simpatic și după ce s-a plâns că n-are nici cu ce să-și plătească chiria, i-am lăsat fiecare câteun bacșiș mai umflat ca să-l mângâiem. Vânzătorul ne-a mulțumit frumos și ne-a urat o zi bună. La ieșire, l-am auzit râzând mulțumit cu alt vânzător, care zicea ceva de fraieri și sacări, probabil se referea la polițai, dar nu mai sunt sigur că mă grăbeam să ajung înapoi la biserică să nu pierd predica
.

joi, 8 octombrie 2009

Ziua recoltei


Deși copacii sunt încă verzi în Edmonton ninge. Dar nu în dușmănie. Ai putea scrie un basm cu degetul prin iarbă. Noaptea se face minus 10, iar ziua se așterne zapada. Ne povestesc cei de la bletinul meteo. Prima zăpadă, va ninge toată săptămâna.
Iar luni vom sărbători ziua recoltei

.