Iarna a venit mai târziu ca în alte dăți, deodată și în forță. Ne-a umplut de zăpadă peste noapte. Mercurul termometrului, dacă se mai fac termometre cu mercur, a coborât intr-o săptămână de la plus 10 C la minus 20 C. Chiar mai jos. N-ai izmene ai feștelit-o. Pe Ring Road, șoseaua ce înconjoară întreprinderea se plimbă mereu 3 căprioare cu codiță albă. Le vezi trecând drumul cu eleganță în diferite ore ale zilei. Nu par sperioase. Și nici suspicioase. Te privesc peste umăr pentru câteva clipe după care dispar printre boscheții lăsați să crească în voie în apropierea puțurilor de extracție. La începutul săptămânii am văzut un coyot. Cumva agitat, traversând mereu șoseaua cu botul în pământ amușinând. Le-o fi pus gând rău căprioarelor. Ori așteaptă să moară vreuna de bătrânețe. De frig, de foame, sau de vreo boală. Ori să-și rupă gâtul. Altfel va trebui să se mulțumească cu vânat mic, poate iepuri pitiți printre buruieni și ierburi uscate sau șoareci de câmp.
Urșii rămași în
viață au intrat în hibernare. La
campusul nostru venea din cand în când o ursoaică cu doi pui. I-am și fotografiat
scormonind după râme în spatele barăcii în care locuiesc. Pe ursoaică au
prins-o, cu o cursă de urși și au împușcat-o. Iar pe ursuleți, zic ei,
administrația campusului, i-au eutanasiat. Adică le-au venit și lor de hac. Prima
reacție pe care am avut-o a fost că și administrația campusului ar trebui eutanasiată. Cu aceeași delicatețe și bune intenții pe care
le-a avut și ea cu puiii ursoaicei. Vara
aceasta foarte mulți urși negri au migrat aici dinspre nord din cauza pădurilor
incendiate. A fost o vreme când nu mai puteai vedea cerul, fiind înecat în fum.
Soarele parea un cerculeț decolorat și anemic și abia mai puteai respira.
Câteva exploatări au fost evacuate temporar, a fost păstrat personal minim,
absolut necesar. Îmi imaginez în ce condiții a trebuit să lucreze oamenii
aceia. Urșii, pe de altă parte, s-au pomenit cu hrana drastic împuținată și
practic au fost forțați să se apropie de comunitățile umane atrași de mirosul
fripturilor sau a gunoailor menajere depozitate uneori neatent. Însă n-au
atacat pe nimeni. Dimpotrivă, am auzit povești
de la colegi cum aceștia îi fugăreau pe urși în jurul cantinelor. Urși
lihniți de foame, cu pui de alăptat. Nu-mi
imaginez cum sau de ce n-au devenit agresivi. Și în loc să-i prindă și să-i
relocheze, administrația campusurilor a hotărât să-i eutanasieze. Mi se pare
trist și nedrept.
Acum dorm. Urșii.
Cel puțin așa bănuiesc. Hibernează. Ascunși în scobituri ale pământului în niște condiții
de temperatură extreme. Cu un strat insuficient de grăsime ce va încerca să-i
protejeze împotriva unei ierni lungi și deosebit de aspră. Urși visând tufișuri
de afini, mărăcini și ruguri nesfârșite de mure și zmeură