Am început să uit
mai mult decât rețin. Un subiect pe care cred că l-am discutat și altă dată, nu-mi
mai amintesc. Cel mai tare mă deranjează că uit cuvinte. Evenimentele ca
evenimentele. Vorbesc ce vorbesc și mă opresc brusc ca paralizat. Îmi lipsește cuvântul
de legătură. Stă undeva pe limbă dar nu se formează. Cuvântul naibii.
Încerc să vorbesc
românește cât de des posibil. Și nu e vorba că uit să vorbesc românește, citesc
aproape zilnic câte ceva. Dar în engleză pățesc la fel. Că nu-mi mai găsesc
ochelarii nu mă mai deranjează demult, doar n-o să mă enervez de fiecare dată.
Mai nou îmi caut căciula, pixul și telefonul. Iar când îi dau raportul șefului
și mă blochez din cauza unui cuvânt o cotesc la vreme. Băi ce frig s-a făcut,
șefule!
Datele de naștere
ca datele de naștere, le mai notez prin carnețele, la fel și numerele de
telefon. Pe urmă nu găsesc carnețelul. Noroc că telefoanele sunt tot mai
deștepte și memorează ele în locul meu.
Toate năzbâtiile,
toate gardurile pe care le-am luat în cap, toți stâlpii, toți pereții, toate
ușile și ferestrele, toate pietrele, toate mingile, toate scatoalcele, toți
pumnii și cozile de mătură, de lopată și de târnacop, toate astea se plătesc.
Însă 8 Martie nu
l-am uitat. La mulți ani tuturor femeilor din lume! Oricum nu mai citește
nimeni urările mele. Dar să fie acolo. Virtual. Alături de alte urări. Și mai
ales mamei. Și mai ales Sulfinei.
.